O generație tristă

Ca orice cursă spre Londra, era plină ochi de români. Am luat loc și am citit câte ceva pe net. Căutam o stare de confort interior, de bună dispoziţie . Vremea se anunţa bună în Londra.

Am cumpărat o apă şi am plecat spre poarta de îmbarcare. Mai aveam vreo 30% baterie, deci aveam timp de facebook sau de vreun joc stupid până când urma să ne urcăm în avion. Am găsit cu greu loc şi am luat telefonul. Erau lângă mine doar români.

Deodată, m-am ridicat ca tras de un resort. Lângă mine, un tip era cu Skype-ul deschis. Auzeam toată conversaţia. M-am şi uitat, pentru că mi se păruse ceva ciudat. Tipul avea lacrimi. Şi ţinea mâna pe tabletă. Acolo erau copiii lui. Soţia, pe fundal, şi soacra. Nu redau conversaţia, dar aceasta era chiar dramatică. Copiii îl întrebau când mai vine. El tot promitea că de Paşte va fi acasă. Apoi se ştergea de lacrimi. Şi spunea că îi iubeşte. M-am ridicat înmuiat şi eu şi m-am dus la geam. Am privit în jur ca trezit dintr-un vis. Toţi erau pe tablete şi vorbeau acasă. O femeie îi spunea fiicei să asculte de bunica şi să-şi facă temele, chiar dacă începe vacanţa.

Un alt tip îi spunea nevestei ca săptămâna viitoare îi va trimite 200 de lire să plătească banca. Toţi erau prinşi într-un joc dramatic al vieţii. M-am prăbuşit pe scaun. Eram într-un avion al oamenilor noştri, care, aşa cum spunea bunica mea, au plecat în străineţuri, pentru un rost. Cu accent de Moldova, de Oltenia sau de ardeleni cuminţi. O diasporă tristă. Oameni care-şi văd copiii de 2-3 ori pe an. Care s-au dus pentru mia aia de lire în lume şi care, atunci când iau o pâine, se gândesc că trebuie să trimită jumătate sau mai mult din bani acasă, în micile oraşe falimentare ale României, în satele noastre depopulate.

O tânără din Neamţ ţinea telefonul în mână, cu lacrimile curgându-i nestingherit. Pe ecran erau părinţii ei, care îi spuneau să aibă grijă de ea, că „uite ce ştiri sunt la tv cu româncele din Londra”.

Asta a fost doar o cursă spre Londra,una din cele peste 10 care decolează zilnic. Şi nu pleacă cu turişti. Pleacă cu un sfert de Românie, lăsând acasă un alt sfert îndurerat. Inimi care se rup pe din două.

Românii vin acasă maximum de 2-3 ori pe an. Dacă vin mai des, Doamne ferește! – este doar din cauza unui deces…

Copiii cresc fără unul sau, şi mai rău, fără ambii părinţi. Fără afecţiunea lor, fără ancoră…

Vom avea, în viitor, o generaţie atrofiată, una care a crescut fără căldura familiei.

One thought on “O generație tristă

  1. Cand sistemul – intregul sistem are probleme mari, asta se intampla. Vazusem la stiri cum ca in Olanda (parca) studiatul este gratuit pentru a atrage minti stralucite la ei in tara. Mentalitatea de 30 de ani incoace n-a fost prea propice pentru dezvoltarea econimiei si a tarii. Puteam trai foarte bine din turism daca s-ar fi promovat si investit inteligent. Din pacate cam asta e realitatea din Romania. Daca altii pleaca in alte tari pentru turism, romanii pleaca pentru munca in poate 90% din cazuri.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.